Istoria Omenirii

Fragmente extrase din cartea ::Istoria Omenirii:: scrisă de ::Hendrik Willem Van Loon:: 1991


Valea Nilului

Pe când omul din timpurile preistorice trebuia să piardă şaisprezece ceasuri din douăzeci şi patru,în căutarea hranei pentru el şi familia sa,ţăranului egiptean,ca şi orăşanului,îi mai rămânea şi timp liber.

Egipteanul descoperi,într-o zi,că creierul lui era în stare să se gândească la lucruri,care n-aveau nimic de a face cu grija de a mânca de a dormi şi de a găsi un adăpost pentru copiii săi.Şi a început să mediteze asupra multor lucruri minunate,care îl înconjurau.De unde veneau stelele?Cine stârnea tunetul care îl speria atâta?Cine făcea să crească Nilul cu atâta regularitate,încât s-a putut întocmi un calendar despre revărsarea şi retragerea anuală a apelor lui?Cine era el însuşi fiinţa mică şi ciudată,pe care o ameninţau din toate părţile moartea şi boala şi care se simţea totuşi fericită şi voiasă.
Preoţii erau consideraţi îndrumători ai gândirii şi erau foarte respectaţi de lume.Ei ziceau că omul nu trebuie să se gândească numai la mulţumirile trecătoare din lumea aceasta,ci şi la ziua de apoi,când sufletul lui va trece în altă lume,dincolo de munţii din apus,şi va trebui să dea socoteală de faptele sale lui Osiris puternicul zeu care stăpâneşte peste vii şi morţi şi-i judecă după meritele pe care le-au câstigat pe pământ.


Mesopotamia

Este o vale situată între două râuri.E paradisul Vechiului Testament.E ţara minunată şi misterioasă,pe care grecii au numit-o Mesopotamia "ţara dintre râuri".
Valea Nilului atrăsese oamenii pentru că le oferea o hrană câstigată cu usurinţă.Ţara dintre râuri s-a populat pentru aceleaşi motive.Pământul era promiţător şi atât locuitorii munţilor din nord,cât şi triburile care rătăceau prin pustiile din sud,işi revendicau stăpânirea exclusivă a acestei ţări minunate.De aceea între munteni şi nomazii din pustiu s-au încins lupte nesfârşite,din care n-au mai scăpat cu viaţă decât cei mai puternici şi cei mai viteji.Şi astfel Mesopotamia deveni patria unei rase puternice,care a fost în stare să creeze o civilizaţie tot atât de însemnată ca şi cea egipteană.


Moise şi evreii

Cândva,prin veacul al X-lea înainte de Cristos,un mic şi neânsemnat trib de păstori semiţi şi-a părăsit asezările din ţara Ur,la vărsarea Eufratului,şi a pornit să caute noi păşuni în ţinuturile regelui din Babilon.Soldaţii regelui i-au alungat şi atunci ei s-au îndreptat spre apus,sperând să găsească o bucată de pământ liber unde să se poată stabili.

Păstorii aceştia sunt cunsocuţi sub numele de evrei sau,cum îi mai numeam noi,jidovi.Ei au rătăcit vreme îndelungată şi după mulţi ani de pribegie şi-au gasit un refugiu în Egipt.Mai bine de cinci sute de ani au trăit sub egipteni şi când patria lor adpotivă a fost supusă de hicsoşi au ştiut să se facă folositori năvălitorilor,care în schimbul servicilor aduse,i-au lăsat să-şi stăpânească în pace paşunile lor.Dar după un lung război de independenţă,egiptenii i-au alungat pe hicsoşi din Valea Nilului şi acum urmară zile grele pentru evrei.Au fost scoborâţi în rândul sclavilor şi siliti să muncească la construcţia şoselelor regale şi a pirmaidelor şi cum graniţele erau păzite de soldaţii egipteni,nu era chip să evadeze.

Dupa mulţi ani de suferinţă,i-a scăpat de această pacoste un tânăr evreu,cu numele de Moise,care trăise multa vreme în pustiu şi acolo învăţase să preţuiască virtuţile simple ale strămoşilor săi.Moise îşi propuse să deştepte din nou în poporul său dragostea pentru vechile obiceiuri patriarhale.Îşi conduse poporul în inima campiei de la poalele muntelui Sinai.

Într-o zi,Moise dispăru din tabăra evreilor.Oamenii şopteau între ei că ar fi plecat cu două table de piatră cioplită.În ziua aceea vârful muntelui era ascuns de nori grei şi se răscolise o furtună cumplită.Şi când cobori Moise în câmpie-ce să vezi-pe table erau săpate cuvintele pe care Iehova le rosti-se în bubuitul tunetelor şi în lumina orbitoare a fulgerelor către poporul lui Israel.
Şi după mulţi ani de pribegie,sosiră,în sfârşit,într-o ţară,care le păru plăcută şi înfloritoare.Se numea Palestina ceea ce însemna ţara lui Pilistu(sau a Filistenilor).Filisteni erau un trib din insula Creta,fuseseră alungaţi din insulă şi se asezară în lungul coastei.Din nenorocire,interiorul Palestinei era şi el ocupat de un alt popor de rasă semită,de cananaeni.Dar evreii pătrunseră cu forţa în văi,făcură şi ei oraşe şi ridicară un templu măreţ,într-o cetate pe care o numiră Ierusalim "Casa păcii".


Viaţa în Grecia Veche

Când cetatea greacă nu era condusă de un tiran,era guvernată de cetăţeni,iar aceasta n-ar fi fost cu putinţă fără un mare număr de sclavi,care erau de şase sau şapte ori mai numeroşi decât oamenii liberi.Sclavii îndeplineau toate treburile pentru care noi,oamenii moderni,trebuie să cheltuim atâta timp şi atâta energie,dacă vrem să ne întreţinem familia şi să ne plătim chiria.

Astăzi,lucruri materiale(scaune şi mese şi cărti şi case şi automobile)ne răpesc o bună parte din timp şi sfârşesc prin a ne face scalvii lor.Grecii voiau mai înainte de orice să fie liberi trupeşte şi sufleteşte.Şi ca să obţină această libertate şi-au redus nevoile zilnice la maxim.


Alexandru Cel Mare

Alexandru părăsi Europa în primăvara anului 334 înainte de Cristos.După şapte ani ajunse în India.În timpul acesta a distrus Fenicia,vechea rivală a Greciei,a ocupat Egiptul şi locuitorii din valea Nilului îl recunoscuseră ca fiu şi moştenitor al Faraonilor,a învins pe ultimul rege al Persiei,a supus Impreiul persan,a reclădit Babilonul,şi-a condus trupele în inima munţilor Himalaia şi a făcut din lumea întreagă o provincie macedoneană.

În noul imperiu trebuia să domine spiritul grec.Oamenii trebuiau să inveţe limba greacă şi să locuiască în oraşe construite în stil grecesc.

Alexandru fu prins de un atac de friguri şi muri în vechiul palat al regelui Babilonului,Hamurabi,în anul 323.Şi atunci începu refluxul.Dar valurile au lăsat în urma lor mâlul fertil al unei civilizaţii mai înalte şi astfel,Alexandru,prin ambiţiile lui copilăreşti şi prin vanitatea lui nesăbuită,a adus un foarte mare serviciu omenirii.Impreiul n-a mai durat mult după moartea lui.Generalii săi ambiţioşi il împărţiră între ei,dar toţi au rămas credincioşi visului unei mari înfrăţiri mondiale,bazate pe ideile şi cunostinţele Greciei şi Asiei.


Cartagina

Cartagina nu era decât o mare casă de comerţ,păzită de o flotă foarte puternică şi indiferentă faţă de cele mai multe din frumuseţile vieţii.Oraşul şi ţinutul înconjurător şi coloniile îndepărtate,totul era stăpânit de un grup mic,dar foarte puternic,de oameni bogaţi.Cuvântul grecesc care înseamnă bogat e "plutos",şi grecii numeau această guvernare de oameni bogaţi "plutocracţie".Cartagina era o plutocraţie integrală.Toată puterea statului se afla în mâinile unei duzini de mari armatori,proprietari de mine şi negustori,care se întruneau în birourile lor particulare şi considerau patria ca o întreprindere comercială,care trebuia să le aducă venituri grase.

Totuşi plutocraţia aceasta se afla la discreţia poporului.Atâta vreme,cât se găsea de lucru şi salariile erau destul de mari,majoritatea cetăţenilor erau mulţumitţ şi lăsau aristocraţia să cârmuiască statul fără să-i puna întrebari nelăcute.Dar când vasele nu mai plecau din port,când nu mai sosea metal în topitorii şi când lucrătorii din fabrici rămâneau fără lucru,atunci începeau să murmure şi cereau să se convoace Adunarea Poporului,ca pe vremuri,când Cartagina fusese o republică democratică.Pentru a preveni o asemenea eventualitate,plutocraţii făceau tot ce le stătea în putinţă ca industria şi comerţul să meargă din plin.Şi au reusit timp de cinci sute de ani.


Roma

Un alt popor vecin era mai primejdios pentru Roma.purta numele de etrusci şi a fost şi este încă,una din marile mistere ale istoriei.Nimeni nu ştia de unde au venit,cine sunt şi ce i-a făcut să-şi părăsească vechile locuinţe de unde au venit.Se crede totuşi că etruscii au venit din Asia Mică şi că un razboi mare sau o epidemie de ciumă,i-a silit să plece din părţile acelea şi să-şi caute o asezare nouă.Oricare ar fi fost cauza plecării lor grăbite,etruscii au jucat un rol însemnat în istorie.Ei au adus din Răsărit în Apus sămânţa vechilor civilizaţii şi ei au învăţat pe romani care abia ieşiseră din barbaria nordică,primele principii de arhitectură,de urbanism şi de strategie,ca şi arta culinară,medicina şi astronomia.

Dar tot asa cum grecii nu iubiseră pe educatorii lor,egeenii ,romanii urau pe invăţătorii lor,etruscii şi căutau să scape de ei.Au şi scăpat destul de curând şi anume,când au venit cei dintâi negustori greci în Italia şi au sosit cele dintâi vase greceşti la Roma.Grecii au venit ca să facă negot,dar au rămas ca să-i înveţe pe romani căci au văzut că triburile care locuiau în imprejurimile Romei şi işi ziceau latini,erau dornice să înveţe tot ceea ce li se părea folositor.Latinii au înţeles numai decât marele folos care-l aducea alfabetul grecesc şi-l imitară.Au înţeles de asemenea şi foloasele pe care le aducea comerţului un sistem bine stabilit de monede,măsuri şi greutăţi.Şi încetul cu încetul,romanii au absorbit întreaga civilizatie grecească.
Romanii se scuturară,fără greutate de regii lor,scoborâtori ai vechilor sefi de trib.Dar după alungarea regilor,au fost nevoiţi să înfrâneze puterea nobililor şi le-au trebuit mai multe veacuri ca să organizeze un sistem de guvernare,care să dea tuturor cetăţenilor posibilitatea de a se interesa personal de afacerile oraşului.Mai târziu romanii au întrecut,în această privinţă,cu mult grecii.Ei îşi administrau afacerile de stat fără multă vorbărie.Aveau mai puţină imaginaţie decât grecii şi preţuiau mai mult un dram de fapte decât un car de vorbe.

La începuturile ei,Roma fusese singurul oraş bine întărit în Italia centrală,şi a fost totdeauna gata să primească şi să dea adapost celorlalte triburi latine,care erau ameninţate de duşmani.Acestea şi-au dat seama îndată de foloasele unei legături mai strânse cu un prieten atât de puternic,şi se siliră să găsească o formă oarecare de alianţă ofensivă şi defensivă.

Alte popoare,ca egiptenii,babilonenii,fenicienii şi grecii,ar fi pretins un tratat de supunere din partea barbarilor.Romanii însă vedeau mai departe.Ei dădeau străinului posibilitatea de a deveni egalul lor într-un stat comun,în Republică "Vreţi să vă uniţi cu noi",le spuneau străinilor,"foarte bine,vă primim.Vă vom trata ca şi când aţi fi fost cetăţeni romani.Dar în schimbul acestor drepturi,vă cerem ca,în caz de nevoie,să luptaţi pentru oraşul nostru,mama noastră comună".

Străinul aprecia această mărinimie şi-şi arăta recunostinţa printr-o credinţă neclintită.când se întâmpla să fie atacat un oraş grec,străinii care locuiau în el părăseau cât putea mai repede.Pentru ce să apere un oraş,care pentru ei nu era decât un han vremelnic,unde nu erau ţinuţi decât atât timp cât îşi plăteau nota?Dar când duşmanul ameninţa porţile Romei toţi latinii alergau să apere cetatea.Era doar mama lor în primejdie adevăratul lor camin,chiar dacă ei locuiau la o sută de kilometri depărtare de ea şi nu văzuseră niciodată cele şapte coline sfinte.Politica romană,de a trata pe străin ca şi când ar fi egal cu romanul,s-a dovedit plină de roade şi atunci Roma a fost mai tare ca oricând.


Imperiul Roman

Vechea republică romană fusese mandră de simplitatea care caracteriza viaţa oamenilor mari ai săi.Dar republica cea nouă îsi bătea joc de hainele învechite şi de marile principii care fuseseră la modă în vremea bunicilor.Ea era o naţiune de oameni bogaţi,condusă de bogaţi,în folosul bogaţilor.Şi astfel era condamnată să piară.

În aparenţă statul roman,în cursul veacului întâi după Cristos,un minunat edificiu politic,atât de mare,încât Imperiul lui Alexandru nu era decât una din provinciile lui.Dar după această faţadă mareaţă,trăiau milioane şi milioane de biete fiinţe omeneşti,tot aşa de nefericite,ca şi furnicile care şi-au clădit furnicarul sub o piatră grea.Munceau pentru folosul altuia,trăiau în grajduri,îsi împarţeau hrana cu dobitoacele şi murea deznădăjduite.


Căderea Imperiului Roman

Statul absorbise totul.Cetăţeanul liber ajunse încetul cu încetul egal cu zero.Sclavii,la rândul lor,ascultau cuvintele Sfântului Pavel şi urmau învăţăturile umilului dulgher din Nazaret.Nu se mai revoltau contra stăpânilor lor,pentru că Isus îi învăţa să fie blânzi şi supuşi.Dar nici nu se mai interesau de lucrurile lumeşti,căci lumea
nu era decât o vale a plângerii .Voiau să-şi câştige merite în lupta care le deschidea Impărăţia cerului,dar nu voiau să meargă la razboi pentru împărat.


Începuturile Bisericii

Cum a devenit Roma centrul lumii creştine

Roma,capitala lumii a fost todeauna plină de predicatori ambulanţi,care îşi propovăduiau religia lor,mai mult sau mai puţin misterioasă.Cei mai mulţi făceau apel la simţuri,promiteau aur şi bucurii nesfârşite acelora care se închinau zeului lor.Dar plebea din stradă băga foarte curând de seamă,că aceia care îsi ziceau creştini(credincioşii lui Cristos,adică ai Celui ales),vorbeau o limbă cu totul deosebită.Ei nu păreau impresionaţi de bogăţie,nici de situaţii sociale înalte.Ei lăudau sărăcia,umilinţa şi blândeţea.Nu erau tocmai acestea virtuţile care făcuseră din Roma stăpâna lumii?Cu timpul au cunoscut mai de aproape pe barbaţii şi femeile care predicau cuvântul lui Isus.Se deosebeau cu totul de preoţii romani.Erau grozav de săraci.Erau buni faţă de sclavi şi faţă de animale.Nu alergau după bogăţii şi dădeau tot ce aveau.Exemplul vieţii lor dezinteresate făcea pe mulţi romani să dispretuiască vechea lor religie şi să intre în micile comunităţi creştine,care se întruneau prin tinzile caselor particulare,sau undeva sub cerul liber,şi templele rămâneau pustii.
Roma era atacat în mod periodic de barbari şi când armatele dădeau înapoi,misionarii creştini mergeau înainte ca să propovaduiască evanghelia păcii,barbarilor teutoni.Erau oameni energici,care nu se temeau de moarte şi zugrăveau în culori tari chinurile care-i aşteaptă pe păcătoşii nepocăiţi.Teutonii erau foarte impresionaţi.Ei aveau un mare respect pentru inţelepciunea Romei.Şi creştinii aceştia erau romani,care spuneau poate adevărul.În curând misionarul creştin deveni o putere în ţările barbare ale teutonilor şi francilor.O jumătate de duzină de misionari făcea tot atâta isprava,cât un regiment întreg de soldaţi.Împăraţii începură să-şi dea seama că creştinii ar putea să le fie de mare folos în provinciile îndepărtate şi le dădură aceleaşi drepturi pe care le aveau credincioşii vechilor zei.

Constantin cel Mare,era împărat.Acesta era un om foarte brutal.Dar în vremurile acelea cumplite,oamenii gingaşi aveau puţini sorţi de a rămâne în viaţa.În cariera sa lungă şi aventuroasă,Constantin a avut multe urcuşuri şi coborâşuri.Într-o zi,când era cât pe-aci să fie doborât de duşmanii săi,îi veni în gând să pună la încercare puterea acestei noi divinităţi asiatice,despre care vorbea toată lumea.Făgădui solemn că se va face creştin,dacă va ieşi biruitor din lupta pe care o aştepta.Câstigă victoria şi atunci se convinse de puterea Dumnezeului creştin şi se boteză.Din clipa aceea,Biserica creştină fu recunoscută oficial şi situaţia noii religii se întări în mod simţitor.


Mahomed

Era conducător de cămile şi se născuse la Mecca.Meseria lui de conducător de caravane îl duse prin toate părţile Arabiei,unde venea în legătură cu tot felul de negustori evrei şi creştini.el observă astfel că cultul unui singur Dumnezeu dădea rezultate excelente.Arabii se închinau încă la pietre bizare şi la trunchiuri de arbori,cum făcuseră şi strămoşii lor,de zeci de mii de ani.În Mecca,oraşul lor sfânt,se afla o clădire mică,pătrată,Kaaba,plină cu idoli şi alte lucruri ciudate.

Mahomed se hotărî să fie un nou Moise al poporului arab.Povesti vecinilor săi din Mecca,precum că el este mult asteptatul profet pe care l-a trimis Allah,ca să mântuiască lumea.Vecinii iî luară în râs şi cum el continua să-i plictisească cu discursurile lui,se hotărâră să-l omoare ca pe un nebun şi un dusman public,care nu merita nici o milă.Mahomed afla de complot şi într-o noapte întunecoasă fugi la Medina.În Medina,unde nu-l cunoştea nimeni,i-a fost mai uşor lui Mahomed să se proclame profet,decât în orasul natal.În curând fu înconjurat de un număr tot mai mare de credincioşi,sau musulmani care primiră Islamul,adică"supunerea faţă de Dumnezeu" pe care Mohamed îl considera ca pe cea mai înaltă din toate virtuţile omeneşti.

De atunci şi până în ziua morţii lui,Mahomed a reuşit în toate întreprinderile sale.Şi anume,din două motive .Întâi religia pe care o propovăduia discipolilor săi,era foarte simplă.Le spunea că trebuie să iubească pe Allah,stăpânul lumii,cel milostiv ,cel indurător.Să-şi iubească părinţii şi să-i asculte.Să se ferească de a fi necinstit în afacerile cu semenii lor şi să fie smeriţi şi milosi faţă de săraci şi bolnavi.Nu existau preoţi,care să facă pe pastorii turmei şi să trăiască pe socoteala credincioşilor.Bisericile mahomedane,adică moscheele,erau nişte săli mari de piatră,fără bănci şi fără picturi.
Al doilea motiv care explică succesele mahomedanilor în razboaiele lor cu creştinii,stă în faptul că profetul făgăduise celor care cad în faţa dusmanului,că vor merge de-a dreptul în rai;de aceea,ei erau mai bucuroşi să moară pe campul de luptă,decât să trăiască o viaţă lungă şi tristă,pe pământ.Mahomedanii aveau astfel un enorm avantaj faţă de cruciati,care se temeau de viaţa intunecoasă de apoi şi se agăţau cât puteau de bunurile acestei lumi.

Mahomed a căutat să-şi câştige bunăvoinţa celor bogaţi,prin câteva reguli făcute anume pentru ei.Permise credincioşilor săi să aibă patru soţi.Deoarece în timpurile acelea,când şi o singură femeie era scumpă,patru femei era un lux mare,pe care nu şi-l puteau îngădui decât aceia care aveau cirezi de cămile şi dromaderi.


Feudalitatea

Ar fi o greşeală să se creadă că oamenii din veacul al XI-lea urau forma aceasta de conducere.Ei suportau feudalitatea,deoarece era un asezământ şi practic şi necesar.Seniorul(şi stăpânul) locuia de obicei într-o casă mare de piatră,înălţată pe varful unei stânci sau clădită între sanţuri adânci,dar todeauna astfel aşezată,încât să fie văzută de serbii lui.În caz de primejdie,aceştia se refugiau între zidurile castelului senioral.Serbii căutau să trăiască cât mai aproape de castelul întărit şi aşa se explică de ce au luat naştere atâtea oraşe europene în jurul unui castel feudal.
În veacul al XV-lea regii ajunseră din nou puternici(cum fuseseră înainte de feudalitate) şi începură iar să-şi exercite puterile care li se cuveneau din mila lui Dumnezeu.Seniorii feudali îşi pierdură atunci vechea lor independenţă.Fiind reduşi la rangul de moşieri,nu mai răspundeau unei nevoi şi în curând deveniră o pacoste.Totuşi,fără sistemul feudal,Europa ar fi pierit în epoca ei cea întunecoasă.În timpul acela,nobila flacără a ştiinţelor şi artelor,care luminase lumea egiptenilor şi a grecilor şi a romanilor,pâlpâia foarte slab.Însă,fără seniori şi fără bunii lor prieteni,călugării,civilizaţia s-ar fi stins de tot şi neamul omenesc ar fi fost nevoit să-şi înceapă evoluţia iar de acolo de unde o luase omul din pesteră.


Cavalerismul

Cavalerismul înseamnă politeţe şi castelul feudal are meritul de a fi învăţat restul lumii cum să se îmbrace,cum să mănânce,cum să invite o doamnă la dans şi înca o mie de alte lucruri mărunte din viaţa de toate zilele,pentru a face această viaţă mai bună şi mai plăcută.Dar,ca toate asezămintele omeneşti,era condamnat şi cavalerismul să piară,de îndată ce nu-şi mai avea rostul.Cruciadele fură urmate de o mare trezire comercială.Oraşele creşteau văzând cu ochii.Cetăţenii se îmbogăţeau,plăteau profesori buni şi deveneau egali cu cavalerii.Descoperirea prafului de puscă despuia pe cavalerii îmbrăcaţi în armuri grele de superioritatea lor,iar întrebuinţarea armatelor de mercenari făcea cu neputinţă să mai conduci o luptă cu graţie.Cavalerul deveni inutil.În curând el fu o figură ridicolă prin devotamentul lui faţă de niste idealuri,care nu mai aveau nici o valoare practică.


Papa contra Împărat

Faptul că erau două puteri care se considerau moştenitoare ale tradiţiei romane,punea pe creştinii Evului mediu într-o situaţie foarte neplăcută.În teorie,sistemul politic medieval părea foarte simplu şi foarte solid:exista un suveran temporal,împăratul,care avea grijă de bunăstarea materială a supuşilor,şi un suveran spiritual,papa care veghea asupra sufletelor lor.Dar în practica,sistemul funcţiona prost.Căci împăratul încerca mereu să se amestece în treburile Bisericii,iar papa,la rândul lui ţinea să arate împaratului cum să-şi conducă Imperiul.Şi fiecare răspundea celuilalt că mai bine să-şi vadă de treburile sale şi răspundea cu atâta lipsă de politeţe,încât nu era mare lucru să ghiceşti că se va ajunge la război.

Dacă se întâmpla ca împăratul să fie un om energic şi să aibă destui bani ca să-şi organizeze o armată,trecea frumos Alpii,mergea asupra Romei,asedia pe papa în palatul lui şi,dacă era nevoie,silea pe Sanctitatea Sa,ori să-i primească condiţile,ori să suporte consecinţele.Dar,de regulă,papa,era cel mai tare.El avea puterea să excomunice pe împărat sau pe rege şi pe toţi supuşii lui.Aceasta înseamnă că toate bisericile din Imperiu vor fi inchise,că nici un copil nu va putea fi botezat,că nici un muribund nu va putea primi dezlegarea


Cruciadele

Cruciaţii,care la început urau pe musulmani şi iubeau pe fraţii lor creştini din Imperiul de Răsărit şi din Armenia,îşi schimbară de la o vreme părerea.Dar asta n-o mărturiseau pe faţă.Totuşi,când cruciatul se întorcea acasă,îşi amintea de manierele duşmanilor săi păgâni şi-şi da seama că,în comparaţie cu aceştia,cavalerii şi nobilii din preajma lui păreau nişte bădărani.Cruciadele au început ca expediţii de pedepsire a păgânilor şi până la urmă au devenit lecţii de civilizaţie pentru milioane de tineri europeni
Dar Europa suferise o mare schimbare.Popoarele din Apus primiseră o rază din lumina şi frumuseţea Răsăritului.Bogaţii nu se mai mulţumeau acum cu castelele lor incomode şi mohorâte.Voiau o viaţă mai luminoasă,pe care,însă,nu le-o putea da nici biserica,nici statul.O găsiră în orase.


Lumea Medievală

În veacul al XII-lea,bibleoteca medievală se îmbogăţea cu o a doua carte:Enciclopedia cunoştinţelor folositoare compilată de Aristotel,marele filosof grec din veacul IV-lea înainte de Cristos.Nu-mi pot explica,de ce a făcut Biserica creştină atâta cinste învăţătorului lui Alexandru Cel Mare,în vreme ce condamna pe toţi ceilalţi filozofi greci,din cauza doctrinei lor păgane.Dar,alături de Biblie,Aristotel era recunoscut ca singurul învăţat ale carui opere putea fi puse fără primejdie în mâinile adevaraţilor creştini.

Evul Mediu cunoştea primejdia a ceea ce numim noi "speculaţie":un om bogat acaparează tot grâul,tot săpunul şi toate scrumbiile marinate,pentru a sili,astfel,pe consumator,să le cumpere pe preţul fixat de el.Din această pricină,autorităţile de pe vremea aceea se împotriveau vânzătorilor en gros şi reglementau preţul mărfurilor en detail.
Afară de câteva excepţii,toţi credeau cu tărie,că nu erau decât în trecere pe planeta aceasta,cu singurul rost de a se pregăti pentru viaţa cea vesnică.Şi astfel,întorceau spatele unei lumi pline de suferinţă,de răutate şi de nedreptate şi se sileau să închidă ochii la placerile acestei lumi,ca sa fie siguri ca vor putea avea parte de plăcerile care-i astepta în viaţa cealaltă.Primeau această viaţă de pe pământ ca pe un rău necesar,şi întâmpinau moartea ca pe zorile unei zile frumoase.

Grecii şi romanii nu făceau prea mult caz de viaţa viitoare şi căutau să-şi facă raiul pe pământul acesta.Şi au reuşit să facă viaţa nespus de plăcută pentru aceia care aveau norocul să nu fie sclavi.Omul din Evul Mediu,dimpotrivă,îşi clădi un rai dincolo de nori şi făcu din lumea aceasta o vale a plângerii,pentru toţi,bogaţi şi săraci,deştepti şi proşti.O reacţie era necesară.


Renaştearea

Evul Mediu gândea "internaţional".Noi,modernii,gândim "naţional".Noi suntem români,sau englezi,sau francezi,sau italieni.Dar oamenii din veacurile al XII-lea şi al XIV-lea foarte rar se socoteau englezi sau francezi sau italieni.Se simţeau legaţi prin unele sentimente de fratţe,când ţineau de aceeaşi Biserică.Şi,cum toţi oamenii cu carte ştiau latineşte,ei aveau o limba internaţională,care nu cunoştea neghioabele bariere lingvistice,care împart Europa de astăzi,spre marea pagubă a naţiunilor mici.


Când spun că Renaşterea a fost epoca exprimării,înţeleg aşa:oamenii din vremea aceea nu se mai mulţumeau să stea liniştiti şi să asculte,în vreme ce papa şi împăratul le porunceau ce trebuie să facă şi să gândească.Acum voiau să fie ei înşişi actori pe scena vieţii.Adica,voiau să-şi exprime gândurile lor individual.


Marile descoperiri

Atunci când popoarele din Europa şi-au sfărâmat îngustele cătuşe medievale,căutau să deschidă drumul,pentru a se întinde în afara.Europa a devenit prea mică pentru ambiţile lor.A sosit vremea marilor calătorii şi descoperiri.

Bieţii oameni din Evul Mediu nu se pricepeau deloc la microbi(Roger Bacon,călugărul savant din veacul al XIII-lea bănuia poate existenta lor,dar a păstrat cuvintele,pentru sine,descoperirea sa) şi marinarii beau fără grija apa sărată şi cateodată murea echipajul întreg de tifos.Mortalitatea pe vasele acelea era de speriat.Din cei două sute de marinari care,în 1519,îşi părăsiseră ţara,ca să-l însotească pe Magellan în vestita lui călătorie în jurul lumii,numai optesprezece s-au mai întors în Spania.Se inţelege că în asemenea împrejurări marea nu atrăgea elementele cele mai bune din rândul populaţiei.Marii descoperitori,ca Magellan,Cristofor Columb şi Vasco da Gama,aveau echipaje compuse în intregime din puscăriaşi,din asasini şi din pungaşi fără ocupaţie.



Budha şi Confucius

Brahma creatorul universului,pe care indienii îl priveau ca stăpânul vieţi şi al morţii,era adorat ca cel mai înalt ideal al perfecţiunii.Scopul suprem al vieţii acestor indieni era să se apropie de Brahma,eliberându-se de ambiţile de bogăţie şi putere.Gândurile sfinte erau,pentru ei,mai însemnate decât faptele sfinte.Mulţi oameni se înfundau în pustiu,se hrăneau cu frunzele copacilor şi mai ales flămânzeau,pentru a-şi putea hrăni sufletul cu contemplarea glorioasă a strălucirii lui Brahma cel înţelept,cel bun şi cel milostiv.Siddharta văzuse adeseori asemenea rătăcitori singuratici care căutau adevarul departe de frământarea oraselor,şi satelor,şi se hotarâ să le urmeze pilda.

În curând,faima sfinţeniei lui se răspândi în munţi.Lumea pe care o părăsise,îl ispitea încă.Ceru atunci învăţăceilor săi să-l lase singur şi,sezând la rădăcina unui copac bătrân,ajuna timp de patruzeci şi nouă de zile şi de nopţi.La sfârsit,fu răsplătit.În amurgul serii a cincizecea Brahma se arată servului său credincios.De atunci,Siddharta fu numit Budha şi cinstit drept cel mai luminat,care a venit ca să mântuiască pe oameni de soarta lor nenorocită de pe pământ.

Aceasta însă nu plăcu deloc nobililor,preoţilor şi negustorilor.Şi ei au făcut tot ce le-a stat în putere ca să distrugă o religie ca aceea,care recunoştea egalitatea tuturor fiinţelor şi dădea oamenilor,sub numele de reâncarnare,nădejdea într-o altă viaţa,mai fericită.

Confucius îsi iubea neamul,şi voia să-l salveze.Nu credea ca violenţa ar putea aduce vreun bine,pentru că el era un om paşnic.Şi nici nu credea ca ar putea să-i facă pe oameni mai buni,dându-le un cod nou de legi.Ştia că mântuirea nu putea să le vină decât schimbându-le sentimentele.Şi se inhăma la sarcina,care părea zadarnică,de a schimba caracterul naţional al milioanelor de concetăţeni ai săi.Chinezii nu s-au interesat niciodată prea mult de religie,aşa cum o înţelegem noi.Ei credeau,ca toate neamurile primitive,în demoni şi în strigoi.Nu aveau profeţi şi nu recunoşteau nici un "adevăr relativ".Confucius e singurul dintre toţi marii conducători de suflete care n-a avut vedenii şi nu s-a proclamat trimisul unei puteri divine.Şi e singurul care n-a spus,în nici o împrejurare,că ar fi inspirat de glasuri cereşti.El nu era decât un om sentimental şi bun,căruia îi placea să se plimbe singur şi să cânte din flautul sau cântece melancolice.El nu voia să fie luat drept o fiinţa superioară şi nici să fie urmat sau adorat.El se asemăna cu vechii filosofi greci,mai ales cu stoicii,care căutau să trăiască şi să gândească după dreptate,fără să se aştepte la alta răsplata decât pacea sufletească,ce însoţeşte constiinţa curată.

În veacul al XVI-lea,creştinii entuziaşti,dar puţin civilizaţi din lumea apuseană,se găsiră faţă în faţă cu vechile religii ale orientului.Primii spanioli şi portughezi priveau statuile liniştite ale lui Budha şi venerabilele portrete ale lui Confucius,fără să înţeleagă ce poti fi aceşti profeţi cu surâsul pierdut.Până la urmă nişte diavoli,produşi de idolatrie şi de erezie şi nu merita nici o consideraţie din partea fiilor sfintei biserici.Pretutindeni unde li se părea că spiritul lui Budha şi al lui Confucius le strică negotul cu mirodenii şi mătăsuri,europenii combăteau influenţa diavolească,cu focuri de puşcă şi de tun.Sistemul acesta a avut fireşte unele neajunsuri.Ne-a lăsat o moştenire de răutate şi de violenţă,care nu promite nimic bun pentru viitor.


Reforma

Luther,fiul unui ţăran din Germania de Nord,era înzestrat cu o inteligenţă neobişnuită şi cu mult curaj.Îşi luă doctoratul la Universitatea din Erfurt,intră tot acolo într-o mănăstire de dominicani,apoi ajunse profesor de filosofie la Universitatea din Wittenberg.Având mult timp liber,se ocupa să studieze textele originale ale Vechiului si Noului Testament.Şi nu-i trebui prea mult ca să observe,ce mare deosebire era între cuvintele lui Cristos şi cele pe care i le atribuiau papii şi episcopii.


Războaiele Religioase

Căci toleranţa e de origine recentă şi înşişi oamenii civilizaţiei noastre,aşa-zisă modernă,nu sunt toleranţi decât în chestiunile care nu-i interesează prea direct.

Loyla,care fusese militar,introduse în Ordinul său disciplina şi supunerea aboslută faţă de superior,şi asta a fost una din cauzele marelui succes al Iezuiţilor.Ei se specializară în educarea tineretului.Viitorilor profesori li se dădea o pregătire desăvârşită înainte de a li se încredinţa copiii.Dar Iezuitii,foarte prevăzători,nu-şi mărigneau silinţele la educarea copiilor lor săraci.Pătrundeau în palatele puternicilor lumii şi deveneau profesorii viitorilor regi şi împăraţi.


Revoluţia Angliei

Pe când în Europa protestanţii şi catolicii se măcelăreau fără să se poată devodei unii pe alţii Anglia se reformase pe cale paşnică,si cu răgaz,fără să meargă până la intoleranţa lui Luther sau Loyla.Faptul acesta a fost un mare câstig pentru ea,în lupta pentru crearea imperiului său colonial,şi i-a asigurat supremaţia internaţionala pe care a păstrat-o până astăzi.
Curând însă,se iviră şi alte cauze de nemulţumire.Regele Iacob I şi fiul său Carol,care-i urma în 1625,credeau amândoi cu tărie în "dreptul divin" al regilor de a-şi cârmui regatul după placul lor,fără să ceară părerea supusilor.Asta nu era o idee nouă.Papii s-au socotit totdeauna şi au fost recunoscuţi în mod public,ca locţiitori ai lui Cristos pe pământ.Nimeni nu punea al îndoială dreptul lui Dumnezeu de a cârmui lumea după plac.Prin urmare,puţini oameni îndrăzneau să se indoiască de dreptul divin al locţiitorilor lui Cristos de a pretinde să fie ascultaţi de mulţime,de vreme ce ei erau reprezentanţii direcţi ai stăpânitorului absolut al acestui univers şi nu erau răspunzători decât în faţa Celui Atotputernic.

Negustorii bogaţi din Olanda şi din Anglia,care erau în stare să ţină flote şi armate şi ştiau să mânuiască arma cea nouă care poartă numele de credit,nu se temeau de regii lor."Dreptul divin" al Habsburgilor şi al Bourbonilor sau al Stuarţilor.Ei ştiau că breslele şi banii lor erau în stare să bată trupele de mercenari ale regilor.

Cromwell izbuti,de asemenea să întărească poziţia Angliei în străinătate.Dar el se înselă amarnic în privinţa reformelor sociale.O naţiune se compune dintr-un mare număr de oameni,care rareori gândesc la fel.Experienţa ne învaţă că e cât se poate de bine aşa.Un guvern care guvernează prin şi pentru o singură parte din naţiune,nu poate să dureze.Puritanii au făcut mult bine atâta timp cât au combătut abuzurile puterii regale,dar au devenit de nesuferit,când au ajuns stăpânii absoluti ai Angliei.

Dar în veacul al XVIII-lea guvernul acesta nu reprezenta toate clasele sociale.Abia dacă un om din doisprezece,avea dreptul să voteze.Totuşi,el a fost temelia formei moderne a guvernului reprezentativ.Fără să tulbure pacea şi ordinea,el retrase,încetul cu încetul puterea din mâinile regelui şi o trecu în mâinile unui număr tot mai mare de reprezentanţi ai poporului.Datorită lor Anglia a fost ferită de cele mai multe din mişcările revoluţionare care au fost dezastroase pentru continentul european,în veacul al XVIII-lea şi al XIX-lea.


Echilibrul European

Ludovic al XIV-lea urmase după tatăl său în 1643.Timp de şaptezeci şi doi de ani,mai bine de două generatii conducerea Franţei a fost în mâinile unui singur om.El este cel dintâi dintr-un lung sir de monarhi,care au stabilit,în diferite tări,forma de guvernare autocrată,pe care o numim "despotism luminat".Cuvântul acesta nu se aplică acelor regi pentru care domnia era o distracţie şi care făceau din meseria lor o petrecere.Despoţii luminaţi erau mai muncitori decât oricare dintre supuşii lor.Se sculau devreme,se culcau foarte târziu,şi aveau conştiinţa răspunderii faţă de Dumnezeu tot aşa ca şi dreptul divin care il autoriza să-şi cârmuiască poporul fără să-l întrebe.


Ridicarea Rusiei

Trebuie să ştim că tatarii erau cu totul incapabili să organizeze un stat politic.Ei nu ştiau decât să distrugă.Singura lor ţintă,când ocupau ţinuturi noi,era să stoarcă bani.Şi ca să poată câştiga bani din biruri,erau nevoiţi să păstreze câteva resturi din vechea organizare politică.Aşa se face că au scăpat cu viaţă câteva oraşe,prin mila marelui Han,ele trebuiau să strângă birurile şi să-şi despoaie vecinii în folosul tezaurului tătăresc.Statul Moscovei se îngrăşa astfel în paguba ţinuturilor vecine şi ajunsese atât de puternic,încât îndrăzni să se răscoale împotriva tătarilor,stăpânii lui.Încercarea izbuti şi Moscova deveni centrul unde năzuiau toţi acei care credeau în viitorul rasei slave.
Când împlini şaptesprezece ani,Petru o alungă de pe tron pe sora sa vitregă,Sofia,şi deveni suveranul Rusiei.Dar el nu se mulţumi să fie ţarul unui popor pe jumătate barbar şi asiatic,voia să fie suveranul unei naţiuni civilizate.Dar nu era lucru uşor să faci,aşa peste noapte,din Rusia,adică dintr-un stat tătaro-bizantin,un imperiu european.Pentru asta se cerea în acelaşi timp,un pumn de fier şi un cap bun.Petru le avea pe amândouă.În 1698,îi reuşi marea operaţie de a altoi vechea Rusie cu Europa modernă.


Revoluţia Americană

Dar oamenii care trăiau în ţara aceasta nouă,cu aer curat şi cer senin,nu mai semănau deloc cu compatrioţii lor din Anglia.Ei învăţaseră,în singuratate,să fie independenţi şi energici.În vremurile acelea,oamenii trândavi sau slabi de înger nu se încumetau să treacă oceanul.Coloniştii americani urau constrângerile şi lipsa de spaţiu,care-i făcuseră atât de nefericiţi în patria mamă.Voiau să fie fericiţi.Şi tocmai asta nu înţelegea clasa conducătoare din Anglia.

Când au înţeles coloniştii americani că greutăţile nu se vor rezolva prin discuţii paşnice,se înarmară,şi din supuşi credincioşi deveniră nişte răzvrătiţi,expunându-se primejdiei de a fi pedepsiţi cu moartea,dacă erau prinşi de soldaţii germani închiriaţi de regele George,după frumosul obicei al acelei epoci,când prinţii germani vindeau regimente întregi suveranilor care oferea preţul cel mai mare.
La începutul răscoalei,a avut loc un fapt cu mult mai interesant decât campanile lui Washington,sau succesele diplomatice ale lui Benjamin Franklin,care a fost trimis în Europa ca să împrumute bani de la guvernul francez şi de la bancherii din Amsterdam.Reprezentanţii diferitelor colonii se întruniseră în Phiadelphia ca să discute situaţia.Mai multe oraşe de pe coasta se aflau încă în mâinile englezilor,care primeau întăriri aduse de flotă.Numai nişte oameni prea convinşi de dreptatea cauzei lor,puteau să aiba curajul de a lua acea hotărâre gravă,care fu proclamată în iunie şi iulie în anul 1776.


Revoluţia Franceză

Ludovic al XVI-lea care niciodată n-a ştiut să ia o hotărare,ezita în faţa unei măsuri atât de primejdioase.Ca să liniştească poprul,convocă în 1787 o adunare a Nobililor,adică a cetăţenilor mai de seamă din ţară.Aceştia discutară ce măsuri s-ar putea lua,fără să se atingă de privilegiul care-i scutea pe ei,ca feudali şi clerici,de plata impozitelor.Este într-adevăr,destul de naiv să crezi că o clasă înaltă a societăţii va consimţi să se sinucidă politiceşte şi economiceşte,de dragul celorlalţi concetăţeni.

Guvernul autocrat al regelui era înlocuit cu tirania câtorva oameni,care iubeau cu atâta pasiune democraţia,încât se simţeau obligaţi să omoare pe toţi aceia care nu erau de părerea lor.Franţa devenise un abator.
Domnia Teroarei a luat sfârşit şi tot Parisul a jucat de bucurie.Totuşi primejdia invaziei,care ameninţa Franţa,cerea ca guvernul sa rămână în mâinile câtorva oameni energici,până vor fi alungaţi duşmanii revoluţiei de pe pământul patriei.Fură numiţi cinci Directori,care au guvernat Franţa timp de patru ani.

Puterea trecu apoi în mâinile unui general victorios,cu numele Napoleon Bonaparte,care în 1800 ajunse prim consul.Şi după aceea,în cei cinsprezece ani care urmară,vechiul continent deveni un laborator,în care se făcură multe experienţe politice,care nu se mai văzuseră niciodată până atunci.


Napoleon

Napoleon fost ceea ce se cheamă un "mâncător de lucru".Cariera lui n-a durat mai mult de douăzeci de ani.În acest timp scurt,el a condus mai multe războaie,a obţinut mai multe victorii,a străbătut mai multe leghe,a cucerit mai mult kilometri pătraţi,a omorât mai mulţi oameni,a făcut mai multe reforme şi în general,a tulburat Europa mai adânc decât oricare alt cuceritor.

Napoleon studia cu atenţie pe Machiavelli.El urma sfaturile vicleanului florentin şi nu-şi ţinea niciodată cuvântul,când socotea că-i mai folositor să nu şi-l ţină.Cuvântul "recunoştinţă" nu se găsea în vocabularul lui.În ochii lui nu preţuia nimic viaţa omenească.
Dacă mi-aţi cere să vă explic cauzele extraordinarului magnetism al lui Napoleon,n-aş şti ce să vă spun.Totuşi bănuiesc ceva.El a fost cel mai mare actor cunoscut şi teatrul lui a fost Europa întreaga.În orice moment şi în orice împrejurare,el ştia ce atitudine să ia şi ce cuvinte trebuie să spună ca să impresioneze mai mult pe specatori.Chiar şi astăzi el e tot aşa de amestecat în viaţa Franţei ca şi acum o sută de ani,când oamenii leşinau la vederea acestui bărbat palid,care îşi băga caii în încăperile cele mai sfinte ale Kremlinului rusesc şi trata pe papa şi pe stăpinitorii lumii ca lacheii săi.

Când ajunse Napoleon pe tron,fostul sef revoluţionar deveni o imitaţie nefericită a unui monarh de felul Habsburgilor.Dădu uitării pe părintele său spiritual,clubul Iacobinilor.Înceta să mai fie apărătorul celor asupriţi.Deveni cel mai mare asupritor şi avea un pluton de soldaţi,gata pentru a împuşca pe oricine ar încerca să se împotrivească vointei lui imperiale.

Sfânta Alianţă

În 1790 toată lumea jucase în jurul arborelui Libertăţii.Prinţii se îmbrăţişau cu bucătarul şi ducesele jucau carmagnola cu lacheii lor,crezând sincer ca începuse o era de egalitate şi de fraternitate în această lume blestemată.

Când au aflat apoi,că ultimele dezordini revoluţionaare au fost înăbuşite de un tânăr ofiţer,numit Bonaparte,care a tras cu tunul asupra mulţimii,au oftat uşuraţi.Ceva mai puţină Libertate,Fraternitate şi Egalitate le părea foarte de dorit.Dar curând după aceea,tânărul ofiţer deveni unul din cei trei consuli ai Republicii franceze,apoi singurul consul şi în cele din urmă,împăratul francezilor.


Reacţiunea cea mare

Perioada de la 1815 pana la 1860 a fost cea mai mare epocă a spionajului politic.Spionii erau pretutindeni.Trăiau în palate ca şi în cele mai sărace hanuri.Pândeau prin gaura cheii în cabinetele miniştrilor şi ascultau discuţiile oamenilor,care se plimbau în grădinile publice.Păzeau cu atâta străşnicie graniţa,că nici o persoană nu putea s-o treacă fără un pasaport vizat şi scotoceau toate bagajele,de teamă că periculoasele idei franceze să nu fie introduse în regatul stăpânilor lor,cu ajutorul cărţilor.Se amestecau printre studenţi,în sălile de conferinţe şi insultau pe profesorul care spunea vreo vorbă împotriva ordinii stabilite.

Iezuitii,întorşi în 1814,îşi reluaseră activitatea de educatori ai tineretului.Ei izbutiseră ceva mai mult decât ar fi trebuit în lupta lor cu duşmanii bisericii.Înfiinţară misiuni în toate părţile lumii,pentru a învăţa indigenii binefacerile creştinismului.

Independenţa Naţională

Simon Bolivar,născut la Caracas,în Venezuela,în anul 1783,fusese crescut în Spania,trăise la Paris şi văzuse la lucru Guvernul revoluţionar.Petrecu o vreme în Statele Unite şi apoi se întoarse în ţară sa,unde nemulţumirea împotriva spanililor,până atunci numai sporadică,începea să se închege.În 1811,Venezuela se declara independentă şi Bolivar deveni unul din generalii revoluţionari.După două luni,rebelii fură învinşi şi Bolivar era fugar.

Dupa aceea,răscoala se întinse asupra întregii Americi de Sud.Spania îsi dădu seama că nu era în stare s-o înăbuşe prin mijloacele sale proprii şi ceru ajutor de la Sfânta Alianţă.

În 1871,la 56 de ani după memorabila adunare a Congresului din Viena,nu mai rămânea nimic din opera lui Metternich,Alexandru şi Talleyrand voiseră să dea Europei o pace durabilă.Metodele lor au provocat războaie şi revoluţii nesfârşite.Frumosul vis al înfrăţirii popoarelor conceput în secolul al XVIII-lea,a dus la un naţionalism acut care trăieşte până în ziua de azi.


Epoca Maşinii

În Evul Mediu,deşi sclavia fusese desfiinţată şi înlocuită printr-o şerbie cu mult mai blândă,breslele se împotriveau la folosirea maşinilor,de teama să nu rămână fără lucru un mare număr de confraţi.De altfel,meşteşugarii din Evul Mediu n-aveau nici un interes să fabrice cantităţi mari de obiecte.Croitorii şi măcelarii şi dulgherii nu lucrau decât pentru nevoile imediate ale micii comunităţi în care trăiau şi nu căutau să-şi concureze vecinii,nici să producă mai mult decât era strict necesar.

Ideea maşinii cu aburi era foarte veche.Hero din Alexandria care a trăit în veacul I înainte de Cristos,ne-a descris mai multe feluri de maşini mânate de aburi.


Cu două mii de ani mai înainte,mai mulţi filosofi greci şi romani,cu deosebire Thales din Milet şi Linius observară ce miscări ciudate face un fir de pai sau o pană când le aşezi lângă o bucată de chihlimbar,frecată cu o cârpă de lână.Învăţaţii din Evul Mediu nu s-au interesat de puterea misterioasă a electricităţii.Dar îndată după Renaştere,William Gilbert,medicul particular al reginei Elisabeta,scrise faimosul său tratat despre compoziţia şi efectele magnetului.


Revoluţia Socială

În primele timpuri ale Evului Mediu,pământul era singura formă de bogăţie şi numai nobilimea era socotită bogată.Dar,cantitatea de aur şi argint pe care o avea,era cu totul neâmsemanta şi era nevoită să practice vechiul sistem de schimb,adică sa dea vite şi ouă pentru pânză şi miere.În timpul cruciadelor,burghezii din oraşe se îmbogăţiră din comerţul dintre Răsărit şi Apus şi rivalizau cu seniorii feudali.
Revoluţia franceză distruse în întregime bogăţia nobilimii şi mări enorm pe cea a populaţiei mijlocii,numită "burghezimea".Anii de frământare,care urmară după marea Revoluţie dădură multora din clasa burgheză prilejul de a apuca mai mult decât se cuvenea din bunurile acestei lumi.Moşiile bisericii fură confiscate şi vândute la licitaţie de Convenţia Naţională.Cei care speculau pământurile cumpărară,pe preţ de nimic,mii de hectare de pământ bun,şi,capitalizând venitul,au fost în stare,în timpul războaielor lui Napoleon,să-şi mărească averea speculând cu furturi de arme şi praf de puşcă.Şi astfel,mai târziu putură să construiască fabrici şi să angajeze barbaţi şi femei pentru a face să mearga maşinile.Aceasta pricinui o schimbare completă în viaţa a sute de mii de oameni.În câtiva ani populaţia multor oraşe se dubla.Centrul oraşelor,unde trăiau odinioară cetăţenii,era acum înconjurat de cartiere ridicate în grabă,unde dormeau în cocioabe ieftine lucrătorii,după ce muncisera unsprezece sau douăsprezece sau treisprezece ore,în fabrică,şi unde se grăbeau să se întoarcă iar,de îndată ce auzeau şuieratul sirenei.


Dezrobirea

Orele de muncă în fabrici nu erau mărginite decât de rezistenţa fizică a lucrătorului.Femeile munceau până puteau să stea în faţa războiului,fără să cadă de oboseală.Copiii de cinci şi de şase ani erau intrebuinţaţi în fabricile de bumbac,pentru a-i păzi(vorba să fie) de primejdile străzii şi ale trândăviei.Adeseori erau atât de sleiti,încât cădeau de oboseală lângă războiul lor.Atunci,supraveghetorul îi trezea cu lovituri de bici şi îi lovea peste încheieturile degetelor,ca să se apuce de lucru.fireşte că,în asemenea condiţii,mureau mii de copii.
Sclavia fusese introdusă pe continetul american de spanioli.Aceştia încercaseră să întrebuinţeze pe indienii băştinaşi la muncile câmpului şi în mine.Dar indienii mureau,dacă nu erau lăsaţi să trăiască în libertate,sub cerul deschis.Pentru a împiedica stingerea rasei,un preot a dat ideea să se aducă negri din Africa.Negrii ar fi puternici şi pot suporta cele mai mari oboseli.Mai mult chiar,amestecându-se cu creştinii negri vor avea prilejul să cunoască religia creştină şi astfel îşi puteau mântui sufletul.Acest aranjament va duce tot atât folos albilor,cât şi fraţilor negri.

Dar alţi oameni de seamă,văzând coşurile fabricilor fumegând şi auzind zgomotul trenurilor şi privind magazinele pline de stocuri de tot felul de materiale,îşi puneau întrebarea,unde va ajunge omenirea cu această imensă activitate?Îşi aminteau ca omul a trăit timp de mii de ani,fără comerţ şi fără industrie.Oare n-ar fi cu putinţă să se întoarca înapoi şi să distrugă acest sistem de concurenţă,care sacrifica atât de des fericirea mulţimii,pentru profitul câtorva priviegiaţi?După socialiştii practici,ca Robert Owen,Louis Blanc şi Fournier,au urmat socialiştii teoreticieni,în frunte cu Karl Marx şi Frederich Engels.Marx se trăgea dintr-o familie de evrei,care trăia de foarte multă vreme în Germania.El auzi de experienţele lui Owen şi ale lui Blanc şi începu să se intereseze de chestiunile care priveau munca,salariile şi somajul.Dar ideile lui liberale îl făcură curând suspect autorităţilor germane şi fu nevoit să se refugieze la Bruxelles şi apoi la Londra,unde trăi sarac,în calitate de corespondent al ziarului "New York Tribune".

Până atunci nimeni nu se interesa prea mult de cărţile care tratau subiectele economice.În 1864,Karl Marx organiza cea dintâi asociaţie muncitorească şi peste trei ani,în 1867,publica întâiul volum din lucrarea sa celebră "Capitalul".Marx sustinea că toată istoria nu este altceva decât o lungă luptă între "cei care au" şi "cei care n-au".Introducerea maşinismului a creat o nouă clasă socială,aceea a capitaliştilor.Aceştia întrebuintează surplusul veniturilor lor pentru a cumpăra maşini,care vor servi lucrătorilor pentru a produce noi bogăţii,cu care capitaliştii vor contrui noi fabrici şi aşa mai departe,până la sfârşitul veacurilor.În timpul acesta,după Marx,starea a treia(adică burghezimea) devine din ce în ce mai bogată,iar starea a patra(adică proletariatul) din ce în ce mai săracă,până în ziua când un singur om va stăpâni toate bogăţiile lumii iar ceilalţi vor fi salariaţii lui şi vor depinde de bunul lui plac.

Pentru a împiedica această eventualitate,Marx îndemna pe lucrătorii din toate ţările să se unească şi să lupte pentru un număr anumit de măsuri politice şi economice,pe care le indicase în manifestul său,apărut în 1848,anul celei din urmă mari revoluţii europene.E firesc că teoriile lui au părut tuturor guvernelor din Europa foarte primejdioase.Cele mai multe ţări adoptară o legiuire foarte severă împotriva socialistilor,poliţia,primi ordinul să le risipească întrunirile şi să bage în inchisoare pe oratorii lor.


Epoca Ştiinţei

Epoca cea nouă a aburului,a fierului,a cărbunelui şi a marilor fabrici,a fost puţin favorbilă pentru înflorirea picturii şi sculpturii,poeziei şi muzicii.Biserica,prinţii şi negustorii bogaţi,care au fost protectorii artelor din Evul Mediu şi în veacul al XVII-lea si al XVIII-lea,nu mai existau.Magnaţii noii lumi industriale erau prea ocupaţi şi prea puţin culţi ca să se intereseze de tablorui,de sonate,de statui şi,încă mai puţin de artişti,pe care îi priveau cu puţin dispreţ,ca pe nişte paraziţi ai societăţii.În uzine,lucrătorii,năuciti de zgomotul maşinilor,deveneau surzi la sunetele flautului şi ale viorii care înveseliseră pe bunicii lor de la ţară.Artele au fost copiii vitregi ai acestei epoci industriale.Arta şi viaţa s-au separat definitiv.

Dar,încetul cu încetul,deşi cu multă greutate,artele îsi iau din nou locul lor.Societatea veacului al XX-lea începea să înţeleagă ce au însemnat Rembrandt şi Beethoven şi Rodin,pentru epoca lor şi să-şi dea seama că o lume fără artă este ca o camera de copii din care a fost alungată veselia.


Expansiune colonială şi război

Cele mai multe din marile puteri încetară de a mai fi agenţii politice şi deveniră mari întreprinderi de afaceri.Făcură căi ferate,înfiinţară şi subvenţionară linii de navigaţie în toate parţile lumii.
Această dezvoltare economică a lumii este foarte naturală.Numărul mereu crescând al uzinelor din Anglia,din Franţa şi din Germania cereau cantităţi tot mai mari de materii prime,în timp ce creşterea populaţiei muncitoare din Europa cerea tot mai multă hrană.