Pascal - Cugetari

Fragmente extrase din cartea Cugetări de Blaise Pascal (1620-1662)

..Anumiți autori,vorbind despre operele lor,spun "Cartea mea,comentariul meu,istoria mea,etc".Ar fi mai bine să se spună cartea noastră,comentariul nostru,istoria noastră,etc.dat fiind că,de obicei,multe din lucrurile pe care acestea le conțin sunt ale altora.

..Toata lumea aceasta vizibilă nu este decât o fulgerare imperceptibilă în vastul sân al naturii.Nici o idee n-ar putea-o aproxima.În zadar ne vom spori puterea gândului,dincolo de spațile imaginabile,nu vom obține decât niște firavi atomi față de realitatea lucrurilor.Totul este o sferă infinită al cărei centru se află pretutindeni iar circumferința nicăieri.În sfârșit,acest tot reprezintă mărturia cea mai sensibilă a atotputerniciei lui Dumnezeu,încât imaginația noastră se rătăcește în încercarea de a-l gândi.

Omul întorcându-se spre el însuăi,să observe ce este el față de tot ceea ce există,să se privească pe sine ca pe un rătăcit în acest popas mărginaș al naturii,și din acest locșor al universului,în care a fost așezat,să învețe a judeca pământul,regatele,orașele și pe sine la adevarata lui valoare.Ce este un om în infinit?



Când ești învățat,întelegi că natura a înscris imaginea ei și a Autorului ei,în toate lucrurile,acestea ținând toate de dubla ei infinitate.Astfel,vedem că toate științele sunt infinite în întinderea proprilor cercetări:cine se mai îndoieste că geometria are de explorat o infinitate de infinite teoreme despre proporții,căci cine nu vede că cele propuse drept ultimele nu se susțin de la sine.Dar spunem că sunt ultimele care apar rațiunii noastre,tot așa cum procedăm cu lucrurile materiale în care numim punct indivizibil pe cel dincolo de care simțurile noastre nu mai zăresc nimic,cu toate că acesta este prin natura sa divizibil la infinit.

Dacă omul s-ar studia pe sine mai întâi,el ar vedea cât de incapabil este să treacă dincolo de el însuși.Cum s-ar putea ca o parte să cunoască totul?Dar va aspira să poată cunoaște cel puțin părțile acelea cu care se poate măsura?Dar părțile lumii posedă toate un asemenea raport și o asemenea înlănțuire că eu cred că e imposibil să cunoaștem una fără celalată și fără întreg.

Imaginația..această superbă putere,dușmana rațiunii,căreia îi place să domine și să controleze rațiunea,pentru a-și arăta forța în toate lucrurile creează omului a doua sa natură.Ea își are fericiții și nefericiții ei,sănătoșii și bolnavii ei,bogații și săracii ei:ea suspendă simțurile și tot ea le poate spori,ea poate naște credința,îndoiala,ea poate nega rațiunea.Cei abili în imaginație se fac plăcuți între ei cu totul altfel decât cei prudenti prin rațiune.

Amorul propriu,-Natura acestui amor propriu și a eului uman este să nu se iubească decât pe sine și să nu se ia în considerare decât pe sine.Dar ce va face?Nu va putea împiedica acel obiect pe care-l iubește să fie plin de defecte și de josnicii:îl vrea mare și el este mic.Vrea să fie fericit și se vede nefericit;ar vrea să fie perfect și se vede plin de imperfecțiuni;vrea să fie obiectul iubirii și al respectului oamenilor și vede că defectele lui nu-i aduc decât aversiunea și disprețul lor.Această încurcatură în care se află provoacă în el cea mai nedreaptă și mai criminală pasiune pe care ne-am putea-o imagina.Căci el concepe o ură de moarte împotriva acestui adevar care-l copleșește și-l convinge de defectele sale.Ar dori să-l nimicească și,neputându-l distruge în sinea lui,îl distruge pe cât poate,în cunoașterea lui și în cunoașterea celorlalți.Adică,depunde toate eforturile din lume pentru a-și ascunde defectele,atât față de ceilalăi cât și față de sine și nu suportă să-i fie arătate și nici să-i fie dezvăluite de alții.

Dacă cineva are vreun interes să fie iubit de noi,se feresete să ne facă un serviciu pe care-l știe dezagreabil;ne tratează așa cum vrem să fim tratați:urâm adevărul,ei ni-l ascund,ne place să ne lăsăm înșelați,ei ne înseală.Cu cât urcăm mai sus pe treapta demnităților,cu atât ne îndepărtăm mai mult de adevăr pentru că oamenii se tem să-i rănească pe cei a căror afecțiune le este utilă și a căror aversiune este periculoasă.Astfel,viața umană nu este deacât o perpetuă iluzie:nu facem decât să ne înselăm și să ne flatăm între noi.Unirea dintre oameni se întemeiază pe această reciprocă înselătorie:și puține prietenii ar rezista dacă fiecare ar ști ce spune prietenul lui despre el,chiar dacă acesta vorbeste sincer și fără patimă.Omul nu este decât o mască,minciună,ipocrizie și în sine și pentru ceilalți.Nu vrea să i se spună adevarul.Și evită să-l spună celorlalți.
Când mi se întâmplă uneori să mă gândesc la vânzoleala oamenilor,la pericolele și necazurile cărora se expun la Curte,în război,de unde se nasc atâtea certuri,patimi,acțiuni hazardate,și adesea ticăloase etc,descopăr că toată nefericirea oamenilor vine dintr-un singur lucru,acela că nu știu să rămână singuri într-o odaie.Un om care are destulă avere pentru a putea trăi,dacă ar ști să-și facă o placere din a sta la casa lui,nu s-ar mai vântura pe mări și n-ar mai asedia orașe.Nu și-ar cumpăra atât de scump o slujba în armată dacă nu i s-ar părea insuportabil să rămână în orașul lui.Nu căutăm conversația și distractiile în jocuri decât dacă nu ne face placere să stăm în odaia noastră.

Dar dacă mă gândesc bine,descriind cauza tuturor nefericirilor noastre,am vrut să descopăr și rațiunea ei și am aflat că există cu adevărat una bine întemeiată,ea constă în nefericirea firească condiției noastre de oameni slabi și muritori,condiție atâta de ticăloșită încât,dacă socotim și cântărim,ne dăm seama că nimic nu ne mai poate mângâia.Iată de ce sunt atât de căutate jocurile și conversația cu femeile,războiul și marile funcții.Nu pentru că în ele s-ar găsi cu adevărat fericirea,nici să vă închipuiți că banii,câștigul la joc sau partidele de vânătoare le-ar aduce o stare de extaz:nu ni le-am dori dacă le-am obține ușor.Nu căutam ceea ce se obține fără efort,pașnic,lăsându-ne timp să ne gândim la nefericita noastră condiție;nu căutăm pericolele războiului sau grija funcțiilor,ci acea hărțuială care ne distrage și ne împiedică să ne gândim la noi.
Și astfel când li se amintește că ceea ce caută cu atâta ardoare nu i-ar putea mulțumi,dacă ar răspunde,cum ar trebui s-o facă,dacă ar gândi profund,că nu caută decât o ocupație violentă și împătimită care să-i distragă de la a se gândi la ei înșiși și că de aceea își propun un scop atrăgător care să-i vrajească și să-i pasioneze,ei și-ar lăsa adversarii fără replică,dar nu răspund astfel pentru că nu se cunosc pe ei înșiși.Ei nu știu că ceea ce caută este vânătoarea,nu prada.

Nu ne mulțumim cu viața pe care o avem în noi și în propria noastră ființă,vrem să cream pentru ceilalți iluzia unei vieți imaginare,și în acest scop ne străduim să parem altfel decât suntem.Trudim neâncetat la înfrumusețarea și conservarea ființei noastre imaginare și o neglijăm pe cea reală.Și dacă avem fie liniște,fie generozitate,fie fidelitate,ne grăbim să le facem cunoscute,pentru a lega aceste virtuți de cealaltă ființă a noastră,lipsindu-ne de ele pentru a le adăuga celei imaginare.Un mare semn al neantului propriei noastre ființe este aceea de a nu fi mulțumită decât însoțind viața ei reală de una imaginară și de a schimba adesea pe una pentru cealaltă!Căci cel care n-ar fi gata să moară pentru onoarea lui ar fi un infam.Deșertăciunea este atât de bine înrădăcinată în inima omului că un soldat,o ordonanță,un bucătar,un hamal se laudă și vor să aibă admiratori,chiar și filosofii și-o doresc;cei care scriu împotriva acestor lucruri vor să aibă gloria de a fi cititi;iar eu care scriu acestea,am și eu poate dorința aceasta,și poate cei care vor citi.

Orgoliul - Curiozitatea nu e decat vanitate.Cel mai adesea nu vrem să aflăm decât pentru a putea vorbi.altfel,n-am călători pe mare,dacă ar fi să nu povestim nimic,numai din placerea de a vedea,fără speranța de a putea împărtăși vreodata ceea ce am vazut.
Nu este o rușine pentru om să se lase copleșit de durere,dar e o rușine pentru el să se lase copleșit de plăcere.Și asta nu pentru că durerea ne vine din altă parte,iar plăcerea o căutăm noi,căci putem căuta și durerea și să cădem sub greutatea ei,fără ca aceasta să fie neaparat semn de slăbiciune.Pentru că durerea nu ne ispitește,nu ne atrage,noi o alegem și ne lăsăm stăpâniți de ea,în așa fel încât,de fapt,până la urmă,tot noi suntem stăpânii ei,numai că omul cedează plăcerii.Or numai puterea și stăpânirea de sine oferă gloria,iar servitutea nu aduce decât rușine.
Deșertăciune.Mi se pare admirabil că un lucru atât de vizibil precum deșertaciunea lumii este un lucru atât de puțin cunoscut încât pare ciudat și suprinzator să spunem că e o prostie să cauți măririle.

Ticăloșia vieții umane a născut toate acestea;oamenii cum și-au văzut starea au căutat distracția.Oamenii neputând să se vindece de moarte,de ticălosie,de ignoranța,au hotărât,pentru a fi fericiți,să nu se mai gândească la ele.În ciuda tuturor acestor păcate,el vrea sa fie fericit și nu vrea decât să fie fericit și nu poate să nu vrea,dar cum să facă?Ar trebui să devină nemuritor,dar,neputând,s-a hotărât să nu se mai gândească.Singurul lucru care ne consolează de ticaloșia noastră este distracția și totuși aceasta este cea mai mare ticălosie a noastră;căci ea ne împiedică să ne gandim la noi și ne pierde pe nesimțite.Fără ea,ne-am plictisi și acest plictis ne-ar împinge să căutam un mijloc eficient de a scăpa de ea.Dar petrecerea ne înveselește și ne petrece pe nesimțite spre moarte.

Nu ne interesăm niciodată de timpul prezent.Anticipăm viitorul ca fiind prea lent,de parcă am dori mereu să-l grăbim sau ne amintim de trecut pentru a-l opri părându-ni-se că trece prea repede,atât de imprudenți suntem că rătăcim în timpuri care nu sunt ale noastre și nu ne gandim deloc la cel în care trăim noi;atât de vanitoși,că ne gândim la vremurile care nu mai sunt,scăpând singurul timp,cel care există.Și aceasta din pricina că prezentul,de obicei,ne rănește.Îl ascundem ochilor nostri,căci ne mâhnește;iar dacă este agreabil,ne pare rău să-l vedem îndepărtându-se.Încercăm să-l susținem prin viitor și credem că putem dispune de lucrurile care nu sunt în puterea noastră pentru un timp în care nu suntem siguri că vom ajunge

Fiecare să-și cerceteze gândurile.Le vor găsi pe toate întoarse spre trecut sau viitor.Nu ne gândim aproape deloc la prezent și,dacă ne gândim,nu o facem decât pentru că,prin lumina lui,să dispunem de viitor.Prezentul nu este niciodată scopul nostru:trecutul și prezentul sunt mijloacele noastre;numai viitorul este scopul nostru.Astfel nu trăim niciodată,ci sperăm să trăim,și hotarând să fim fericiti,inevitabil,nu suntem niciodată.

Cei mari și cei mici sunt supuși acelorași întâmplări acelorași supărări și chiar acelorași patimi:numai că unul se află pe partea de sus a roții,altul la mijlocul ei,și de aceea mai puțin agitați de aceeași mișcare a roții.

Alergăm fără încetare spre prăpastie după ce am așezat ceva în fața noastră,pentru a ne împiedica să o vedem.

Cunoaștem deci existența și natura finitului,pentru că suntem finiți și de aceeași mărime cu el.Cunoaștem existența infinitului,dar nu-i cunoastem natura pentru că el are mărime ca și noi,dar nu e mărginit ca și noi.Dar nu cunoaștem nici existența,nici natura lui Dumnezeu pentru că nu are mărime,nici margini.Numai prin credință îi putem cunoaște existența,iar prin har îi vom cunoaște natura.
Din această confuzie apare faptul că unul zice că esența justiției este autoritatea legislatorului,celălalt dispoziția suveranului,altul tradiția prezentă,dar cel mai sigur este următorul lucru:nimic,urmând numai rațiunea,nu e drept în sine,totul se clatină cu timpul.Tradiția stabilește echitatea,din singurul motiv că este primită de la înaintași.Acesta este temeiul mistic al autorității sale.Cine încearcă s-o reducă la principiul său,o distruge.Nimic nu e mai fals decât aceste legi care nasc mereu erorile,cine li se supune crezând că sunt drepte,ascultă de justiția pe care și-o imaginează,dar nu de esența legii:ea este pur și simplu redusă la sine,ea este doar o lege și nimc altceva.

Dreptatea,forța - E drept că ceea ce este drept să fie urmat și e necesar ca cel mai puterrnic să fie urmat.Dreptatea fără forță este neputincioasă,forța fără dreptate este tiranie.Dreptatea lipsită de fortă va fi în permanență contestată pentru că răii vor exista mereu;forța fără dreptate este de condamanat.Trebuie deci ca forța și dreptatea să stea alături și pentru aceasta să facem în așa fel încât ceea ce e drept să fie puternic sau ceea ce este puternic să fie drept.

Lumea judecă bine lucrurile,căci se află într-o ignoranță naturală care este adevărata fire a omului.Științele au două extremitati care se ating.Prima este pura ignoranță naturală în care se află toți oamenii la naștere.Celălat capăt este cel pe care-l ating marile suflete,după ce au aflat toate științele lumii,ajungând să descopere că nu stiu nimic,întâlnind astfel ignoranța de la care au pornit,dar aceasta este o ignoranță savantă care se cunoaște pe sine,cei aflați între cele două puncte,ieșiti din ignoranța naturală dar neajungând la cealaltă,au acel aer al unei științe suficiente care le dă prilejul să facă pe înțelepții.Ei tulbură lumea,pe ceilalți poporul îi dispretuiește și ei îl disprețiuesc la rândul lor.Aceștia judecă totul strâmb,dar lumea îi judecă cum se cuvine.

Demnitatea trebuie să ne-o căutăm nu în spațiu,ci în ordinea gândirii noastre.Nu vom avea nici un folos prin stăpânirea pământului:prin spațiu,universul mă cuprinde mă înghite ca pe un punct,prin gândire eu îl înțeleg.

Măretia omului este formidabilă prin faptul că el îsi recunoaște ticăloșia.Un copac nu poate s-o facă.Cea mai mare josnicie a omului este dorința gloriei,dar tot ea este și marca exelenței sale,căci,oricâte bogății ar avea pe pământ,oricâtă sănătate și ușurință de a trai,tot nu e mulțumit dacă nu are respectul oamenilor.El respectă atâta de mult rațiunea umană,că orice avantaj ar avea pe pământ,dacă poziția lui nu e avantajoasa în rațiunea umană,tot nu e mulțumit.E cel mai frumos loc din lume și nimic nu-l poate întoarce din această dorință,calitatea cea mai durabilă a inimii omului.Iar cei care îl dispretuiesc pe om și-l pun în rând cu animalele,vor să fie admirați și puși în lumina,contrazicându-se pe ei înșiși prin propriul lor sentiment,natura lor,care e mai puternică decât orice,convingându-i de măreția omului mai mult decât îi convinge rațiunea de josnicia lui.

Cine ne impune această aviditate și această neputință,dacă nu faptul că odinioară omul a fost cu adevărat fericit,iar acum nu i-a mai rămas decât semnul și urma goală pe care încearcă inutil s-o umple cu tot ce-l înconjoara,căutând în lucruri absente ajutorul pe care nu-l mai gasește în cele prezente,pentru că abisul infinit și imuabil nu poate fi umplut decât cu un lucru infinit și imuabil,adică chiar cu Dumnezeu.
Unii îl caută în autoritate,alții în curiozității și științe,alții în voluptate.Alții care nu erau nici ei mai aproape,e adevărat au considerat că e necesar ca binele universal,pe care toți oamenii îl doresc,să nu fie în lucrurile particulare care nu pot fi posedate decât de un singur om și care,fiind împărțite,îl necăjesc cel mai mult pe proprietar prin lipsa acelei părți pe care nu o are și care nu-l lasă să se bucure nici de ceea cei aparține.Aceștia au înțeles că adevărul bine trebuie să fie în așa fel orânduit ca toți să-l stăpânească deodată,fără ca el să fie micșorat sau să stârnească invidie,și nimeni să nu fie lipsit de el împotriva voinței lui.În temeiul faptului că această dorință fiind naturală,există obligatoriu în toți,neaflându-se om care să nu o aiba,ei conchid..


Adevărata natură fiind pierdută,totul poate să tină loc de natură,tot așa cum veritabilul bine fiind pierdut,totul poate deveni un veritabil bine.Omul nu știe la ce nivel să se așeze.El este vizibil rătăcit și căzut din locul lui,incapabil să-l mai regăsească.Îl caută pretutindeni neliniștit și fără rezultat,într-o beznă de nepătruns.

Dacă piciorul n-ar fi știut niciodată că aparține trupului și că există un trup de care depinde,dacă nu s-ar cunoaște și nu s-ar iubi decât pe sine,când ar descoperi că aparține unui trup de care depinde,ce regret,ce rușine pentru viața lui trecută,de a fi fost inutil trupului care îi dă viață,care l-ar fi nimicit dacă l-ar fi retezat și l-ar fi separat,ca și cum s-ar fi lepădat de el.
Este fals că suntem demni să fim iubiți de ceilalți și este nedrept s-o dorim.Dacă ne-am fi născut rezonabili și indiferenți,cunosându-ne pe noi și pe ceilalți,n-am da deloc frâu liber acestei voințe a noastre.Și totuși ne naștem cu ea,ne naștem deci nedrepti,căci totul tinde spre sine.Faptul acesta e potrivnic oricărei ordini;trebuie să tindem spre general;înclinația spre sine este începutul oricărei dezordini,în organizarea administrativă,în economie,în corpul individual al omului.Voința este deci pervertită.Dacă membrii comunităților naturale și civile tind spre binele trupului,comunitățile în sine trebuie să tindă spre un alt trup mai general,ai cărui membri sunt.Trebuie deci să tindă spre general.Ne naștem deci nedrepți și pervertiți.

Morala - Dumnezeu făcând cerul și pământul,care nu simt deloc bucuria existenței lor,a vrut să creeze ființe care să cunoască această bucurie și care să alcătuiască un trup cu membre gânditoare.Căci membrele noastre nu simt deloc fericirea unirii lor,a admirabilei lor inteligențe,a grijii pe care o are natura pentru a le da viață,de a le face să crească,să dureze.Cât de fericite ar fi dacă ar simți,dacă ar vedea.Dar ar trebui pentru asta să aibă o inteligență ca să cunoască și bunavoință ca să consimtă la voința sufletului universal.Dotate cu inteligență,dacă s-ar folosi de ea numai pentru a-și reține hrana doar pentru ele însele,fără s-o lase să treacă spre alte membre,ar fi numai nedrepte,ci chiar ticăloase,urându-se între ele,în loc să iubească;fericirea ca și datoria lor constând în a consimți la conduita întregului suflet căruia îi aparțin,care iubește mai mult decât se iubesc ele pe sine.