..Pasiunea pentru sfinţenie înlocuieşte alcoolul în aceeaşi măsură ca muzica. Tot aşa, erotica şi poezia. Forme diferite ale uitării, perfect substituibile. Beţivii, sfinţii, îndrăgostiţii şi poeţii se află iniţial la aceeaşi distanţă de cer sau, mai bine zis, de pămînt. Numai căile diferă, deşi toţi sînt pe cale să nu mai fie oameni. - Aşa se explică de ce o voluptate a imanenţei îi condamnă în mod egal.
..Cu cît ştim mai mult despre noi, cu atît îndeplinim cerinţele unei igiene, care consistă în realizarea transparenţei organice. De atîta puritate, vedem prin noi. Ajungi astfel să asişti la tine însuţi
..Nu poţi pricepe ce înseamnă „meditaţia“ dacă nu eşti obişnuit să asculţi tăcerea. Vocea ei este un îndemn la renunţare. Toate iniţierile religioase sînt cufundări în adîncimile ei. Din misterul lui Buddha am început să bănuiesc în clipa în care m-a apucat frica de tăcere. Muţenia cosmică îţi spune atîtea lucruri, că laşitatea te împinge în braţele acestei lumi.
După miezul nopţii, gîndeşti ca şi cum n-ai mai fi în viaţă sau - în cel mai bun caz - ca şi cum n-ai mai fi tu. Devii o simplă unealtă a tăcerii, a veşniciei sau a vidului. Te crezi trist şi nu ştii că acestea respiră prin tine. Eşti victima unui complot al forţelor obscure, căci dintr-un individ nu se poate naşte o tristeţe care să nu încapă în el. Tot ce ne întrece îşi are sursa în afară de noi.Atît plăcerea, cît şi suferinţa. Misticii au raportat revărsarea de delicii a extazului la Dumnezeu, pentru că nu puteau admite că mărginirea individuală este capabilă de atîta plinătate. Aşa se întîmplă cu tristeţea şi cu toate. Eşti singur, dar cu toată singurătatea.
..A rămîne singur cu întreaga iubire, cu povara infinitului erotic - iată sensul spiritual al nefericirii în dragoste, încît sinuciderile nu sînt probe ale laşităţii omului, ci ale dimensiunilor inumane ale iubirii. Dacă n-ar fi atenuat chinurile amoroase prin dispreţul teoretic pentru femeie, toţi amanţii s-ar fi sinucis pînă acum. Ştiind însă ce e ea, au introdus prin luciditate un element de mediocritate în insuportabilul acelor văpăi. Nefericirea în dragoste întrece în intensitate cele mai adînci emoţii religioase. Ce e drept, ea n-a construit biserici; dar a ridicat morminte, morminte peste tot.
..Poţi înghiţi biblioteci întregi, nu vei găsi mai mult de trei-patru autori care merită a fi citiţi şi recitiţi. Proeminenţele acestui gen sînt nişte analfabeţi geniali, care trebuie admiraţi şi la nevoie învăţaţi, dar care, în fond, nu ne spun nimic. Aş vrea să pot interveni în istoria spiritului omenesc cu brutalitatea unui măcelar împodobit de cel mai rafinat diogenism. Căci pînă cînd vom mai lăsa în picioare pe atîţia creatori care n-au ştiut nimic, copii obraznici şi inspiraţi, lipsiţi de maturitatea fericirii şi a nefericirii? Un geniu care n-a ajuns la rădăcinile vieţii, oricîte posibilităţi de expresie ar avea, nu trebuie gustat decît în clipe de indiferenţă. Este mai mult decît înfiorător să te gîndeşti ce puţini oameni au ştiut ceva cu adevărat, ce puţine existenţe complete au apărut pînă acum. Şi ce-i o existenţă completă, şi ce-nseamnă a şti? - A păstra o sete de viaţă în amurguri..
..O singurătate neîndulcită de înduioşări generează crima, încît orice morală ce vrea distrugerea răului în adîncime are de privit numai o problemă: ce direcţie trebuie să dăm singurătăţii, acest cadru ideal al ruinei şi al descompunerii.
..Contactul între oameni - societatea în genere - n-ar fi posibil fără întrebuinţarea repetată a aceloraşi adjective. Interziceţi-le prin lege şi veţi vedea în ce mică măsură omul este un animal sociabil. Vor dispărea imediat conversaţia, vizitele, întîlnirile, şi societatea se va degrada la raporturi mecanice de interese. Lenea de gîndire a dat naştere la automatismul adjectivului.
..Morala cere purificare. Dar de ce? Ce anume să înlăturăm? Desigur,vulgaritatea. Ea nu poate fi însă îndepărtată decît trăită pînă la capăt, pînă în ultima umilire. Numai după ce ai epuizat toate posibilităţile ei de chin poţi vorbi de purificare. Răul moare doar istovindu-şi vitalitatea. De aceea,triumful moralei implică un exerciţiu dureros în mocirlă. Înecul în ea e mai greu de sens decît o puritate de suprafaţă. Decadenţa în sine n-are mai multă adîncime decît inocenţa? „Un om moral“ nu-şi merită titlul decît în virtutea titlurilor compromiţătoare din trecut
..Rugăciunea de fiecare zi ar trebui să fie o iniţiere la Răutate şi „Tatăl nostru“ să sfîşie vălul ce-o acoperă, pentru ca privind-o în faţă, familiari pierzaniei, să fim ispitiţi de cel Bun.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu