Criza..criza si iar criza

În plină dezvoltare economică a anilor ‘90, după căderea blocului socialist, unii bancheri, văzând că este rost de profit, au început să dea împrumuturi într-un iureş din ce în ce mai ameţitor, pentru a împinge de la spate comerţul şi a câştiga din dobânzi, apoi au girat cu aceste datorii ale populaţiei alte împrumuturi, adică s-au tot adunat bani virtuali peste bani virtuali.

A rezultat o falsă acumulare de capital, iar în relaţia bani-marfă-bani elementul monetar a devenit o ficţiune, din care bancherii au câştigat comisioane grase – de data asta în bani reali. În anii următori însă, o anumită zonă a pieţei s-a suprasaturat cu produse şi s-a declanşat criza. Abia atunci s-a observat că tot eşafodajul fusese bazat pe bani inexistenţi, pe datorii ce urmau să fie plătite, dar care fuseseră contabilizate ca sume existente deja în seifurile băncilor. Totul s-a bazat pe minciună.

Criza a început în Statele Unite ale Americii, ţara cea mai puternică din lume, şi s-a extins pe mapamond. Statul american a cumpărat majoritatea acţiunilor din băncile cu probleme, adică a acoperit acel deficit cu bani de la bugetul de stat, ca să nu se prăbuşească. Acest lucru e însă imoral, deoarece au fost ajutaţi cu banii contribuabililor exact acei finanţişti speculanţi care au declanşat criza, din lăcomie. Cu alte cuvinte, criza actuală este una a lăcomiei şi a imoralităţii, care putea fi prevenită dacă se ţinea cont de o teorie veche de 250 de ani scrisă de Adam Smith, părintele Capitalismului, care vorbeşte exact despre nevoia de moralitate în relaţiile economice, de responsabilitatea celor bogaţi faţă de societate, idee făcută uitată în zilele noastre.
În linii mari, este vorba şi de lăcomia oamenilor de a avea mult şi repede, şi de lăcomia celor de pe Wall Street de a da împrumuturi din ce în ce mai riscante, din care ei şi-au luat comisioane grase, şi de a atrage bănci serioase în această cursă a câştigurilor mari cu orice risc, totul devenind un uriaş balon de săpun.

Mulţi continuă să se întrebe de ce sprijină acum unele state, în special SUA, unde funcţionează expresia «Cine greşeşte, plăteşte», băncile vinovate de colaps? Răspunsul nu este foarte complicat: sistemul bancar mondial e atât de strîns legat, încât închiderea unor unităţi financiare i-ar determina pe oameni să-şi retragă banii din toate băncile, lucru care ar crea un dezastru economic de proporţii inimaginabile.

Teoretic este de aşteptat o ajustare a consumului, deci a producţiei, ceea ce va face ca relaţia cerere-ofertă să reintre în normalitate, dar nu se ştie când şi, oricum, nu fără convulsii.


Statul intervenţionist, soluţie pentru declanşarea crizei

Criza financiară interbelică a fost declanşată de abuzul de credite de consum, de speculaţii bursiere şi imobiliare, fiind asumate riscuri foarte mari, în căutarea unui profit pe măsură. Statul intervenţionist apărea ca singura soluţie în depăşirea crizei. Ca urmare, în anii ‘30, statul american a concentrat uriaşe fonduri în împrumuturi bancare, a controlat preţurile şi creditul, a subvenţionat anumite activităţi economice.

Peste 80 de ani, povestea se repetă aproape la indigo, SUA aruncând pe piaţă 700 de miliarde de dolari, în încercarea de a menţine artificial preţuri rezultate din supraevaluarea unor garanţii acoperite de ipoteci şi ale altor active de aceeaşi factură. Federal Reserve a devenit activă pe această piaţă instabilă, infuzând capital unor entităţi aflate în faliment. Un congresman american definea plastic situaţia ca fiind un „socialism pentru bogaţi, salvarea economiştilor, a băncilor şi a celor de pe Wall Street”.

Sursa:http://www.lovendal.net